Iubiţi întru Hristos părinţi, fraţi şi surori!
În după-amiaza zilei de 26 august 2010 marea majoritate din cei peste 200 de creştini ortodocşi din ţară care au participat la Conferinţa „Nu - vaccinurilor obligatorii" au mers la Ministerul Sănătăţii pentru a protesta şi a înmâna direct ministrului un demers semnat de 11 organizaţii non-guvernamentale (printre care şi Publicaţia Periodică „Toaca") cu privire la modificarea legii ce se referă la obligativitatea vaccinării copiilor.
11 organizaţii neguvernamentale din Moldova solicită Parlamentului Moldovei şi Ministerului Sănătăţii să modifice legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice, astfel încît vaccinarea copiilor să nu mai fie obligatorie.
Astăzi, 26 august 2010, peste 200 de creştini din toată ţara au participat la 
„Între dragoste şi toleranţă" - aceste cuvinte reprezintă cea mai exactă definiţie a încercării credinţei Bisericii ce merge şi în al XXI-lea veac în urma Mântuitorului său pe calea cea îngustă a Crucii. Totul pare a fi foarte simplu. Unde nu este dragoste, nu este Biserică. Numai dragostea este văzătoare şi numai dragostea nu poate rămâne indiferentă la pericolul ce ameninţă mântuirea omului - acceptarea păcatului ca normalitate. E vorba de acea dragoste care îi cuprinde pe toţi. Ispita vine de la aşa-zisa toleranţă - o dragoste falsă care, cu bună ştiinţă, încurcă termenul de păcat şi păcătos. Chiar de la început atragem atenţia că uneori dragostea adevărată şi îngăduinţa faţă de alegerea liberă, dar greşită a omului, în încercarea de a-i ajuta să afle calea adevărului e confundată cu toleranţa. Vom vorbi şi despre aceasta. Dar este clar pentru toată lumea, că încercarea de a instaura „pacea şi liniştea„ în baza toleranţei - e altceva, un nou fel de fenomen global. După prăbuşirea ideologiilor secolului trecut, toleranţa s-a transformat într-o ideologie gata să înghită întreaga minte omenească. Preamărindu-i în toate felurile pe cei ce i se închină, noua ideologie îşi asumă dreptul şi puterea de a osândi fără cruţare pe toţi ce i se împotrivesc.
Toleranţa în lumea contemporană declară credinţa drept o chestiune strict personală, supunerea general-acceptatului fiind obligatorie. Dar, de fapt, aceasta nu e decât triumful valorilor din vremea prigoanei păgâne. Se cere doar să pui un grăunte de tămâie în faţa statuii împăratului, şi eşti liber. Te duci şi crezi în ce vrei - în Hristos sau în antihrist.
Dacă toate credinţele sunt legalizate, şi sunt la fel garantate de golul spiritual al puterii de stat, rezultă că chiar actul credinţei în sine este relativ. El trebuie să rămână pe planul doi, a priori negativ. Credinţa e privită ca ceva negativ din punctul de vedere al răului învingător, pe când îndoiala, incertitudinea spirituală devin un „bun", garant al securităţii civile şi libertăţii. Cu alte cuvinte, secarea credinţei va fi tot timpul salutată, ea contribuind la convieţuirea democratică a celor mai diferite idei.
Oare poate fi de acord cu aşa ceva un mărturisitor al credinţei? Totul în noi este împotriva acestei poziţionări. Din firea sa omul este orientat spre a suprima incertitudinea duhovnicească - anume pe cea care defineşte prezentul. Această împotrivire intuitivă trebuie înţeleasă. Ce anume nu funcţionează în mecanismul „scepticismului democratic", în mecanismul ce pretinde a fi capabil să împace toate credinţele? Absolut sigur e că ea în orice caz duce la ceea ce numim „relativism". Totul e relativ. Prea puţin spus, că relativismul e periculos. Strict logic, absurditatea acestui principiu este evidentă. Dacă relativismul este principalul punct de referinţă, atunci e împiedicat chiar de sine însuşi. Altfel spus, relativitatea devine relativă, deci - una din credinţe. Când cineva spune că orice credinţă e incompletă şi orice adevăr e relativ, această afirmaţie se respinge în baza propriilor postulate. Cu o astfel de logică nimerim într-un sistem închis. Cei ce admit că orice convingere e periculoasă pentru că orice adevăr e iluzoriu, sunt din aceeaşi tagmă. Cel ce insistă în absolutizarea tezei relativiste, trebuie să recunoască legitimitatea tezei ce respinge relativismul. După cum spuneau anticii: dacă ideea relativismului e adevărată, e falsă.
Ni se propune să punem la îndoială orice convingere şi să nu insistăm în sensul deplinătăţii ei. De fapt, scepticismul contemporan, cel mai des semnifică negarea oricărui adevăr unic. Vor să ne convingă că faţă de valorile fiecărui om, oricare ar fi ele, trebuie să avem acelaşi respect. Însă, dacă toate credinţele sunt fragmentare sau echivalente, atunci chiar şi ideea de adevăr este rătăcire, dacă binele şi răul sunt o chestiune de percepţie a fiecărui individ, atunci adevărul unic în genere nu are sens. Atunci groaza noastră faţă de Gulaguri e doar un rezultat al circumstanţelor istorice. Cu alte cuvinte, dacă regimul nazist ar fi învins, noi nu ne-am fi gândit la el, aşa cum gândim acum. Dacă comunismul nu s-ar fi prăbuşit, atunci principalii comunişti nu s-ar fi transformat în principalii anticomunişti, ci ar fi continuat să facă propagandă „viitorului strălucit".
Ce nebunie! Astăzi toleranţa îşi adună adepţii pentru ultima luptă împotriva adevărului, propunând în locul lui alegerea - fiecăruia după gust şi dorinţă. Se împlineşte proorocia Sf. Ap. Pavel: „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor; şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme" (2 Timotei 4:3). Nici nu e de mirare, astăzi vremelnicia este pusă peste tot înaintea veşniciei, iar pământescul - înaintea cerescului.
Ni se spune că toleranţa e salvarea de ispita totalitarismului, de intoleranţă, e apărarea sigură a supremei valori omeneşti- libertatea. Dar există şi fanatismul toleranţei, ce desfiinţează libertatea credinţei. Însă, numai adevărul ne va face liberi (Ioan 8:32), nu vreo oarecare nouă circumstanţă psihologică sau socio-economică. Noi vedem cum liberalismul, cu toate că pretinde a fi mai puţin înverşunat decât în secolul precedent, se împotriveşte adevăratei libertăţi, în primul rând libertăţii conştiinţei, anesteziind-o. Observăm asta foarte clar în cazul legalizării uciderii milioanelor de prunci (avorturile). Se urmăreşte nu numai uciderea fizică, ci şi cea spirituală: începând cu aşa numita „educaţie sexuală" până la aşa-zisa „justiţie juvenilă". În vreme ce imperativele adevărului reprezintă o condiţie indispensabilă a libertăţii.
Sărbătorind ziua noilor mucenici şi mărturisitori, nu ne gândim doar la prigoanele fără precedent în istorie. Trebuie să conştientizăm nu doar crearea unei măreţe tagme de sfinţi, ci şi lepădărea în masă de credinţă. Cum s-a întâmplat ca în secolul XX, adepţi sinceri a două ideologii vădit anticreştine, să devină nu doar oportuniştii făţarnici ci şi o parte semnificativă din elita intelectuală atât a Rusiei, cât şi a Occidentului? Ca şi cum n-ar fi fost vreo alternativă. Sau poate, ironic vorbind, totuşi a fost una - în fuziunea acestor două ideologii? Prigoanele nemaiîntâlnite ce s-au abătut asupra Bisericii în secolul XX, sunt, probabil, ultima repetiţie a răului înaintea venirii lui antihrist. Milioane de oameni au primit atunci cu uşurinţă o minciună atât de evidentă - cine va rezista în faţa celui ce are toată puterea ispititorului? Răul, după cuvintele Sfintei Scripturi, trebuie să se dezvăluie până la capăt, deci principalele şi incomparabilele încercări urmează să vină.
Dacă pluralism înseamnă egalitatea binelui şi a răului, iar toleranţa - acceptarea acestei egalităţi, în mod normal apare întrebarea: poate oare omul să renunţe la gândire? Întrebarea ar putea părea stranie, mai ales în prezenţa atâtor realizări impresionante ale gândirii în noua revoluţie globală - economică, globală, genetică. Însă pentru a întări păcatul ca normalitate, adică a distruge omul, e necesară dezarmarea completă a minţii, declararea nelegitimă şi nefondată a oricărei rezistenţe intelectuale. Rezistenţă - în numele a ce? „Că au surpat ceea ce ai aşezat; dar dreptul ce a făcut?" - zice psalmul. Dacă se respinge ideea temeiniciei existenţei umane, trebuie recunoscută nestatornicia raţiunii. Astfel, gândirea prin definiţie devine convenţională, deci, poate fi uşor revizuită, iar în acest caz însăşi existenţa ei devine îndoielnică. Ea e sacrificată în numele unor scopuri pragmatice şi apriori e de acord cu crimele săvârşite de adepţii toleranţei şi pluralismului. Ea nu poate să propună nici o contra-măsură, în afară de o oarecare capacitate de adaptare pentru a păstra măcar o minimă legătură între oameni. Astfel, alinierea naturală a omului la dreptate, adevăr şi bine, devine mai mult decât insuficientă pentru a rezista.
Atunci când lumea declară „ideile tradiţionale" drept inconsistente, mai rămâne o singură soluţie - împărtăşirea profundă cu vechea şi veşnic noua cultură a jertfelniciei desăvârşite în viaţa de cruce şi înviere, chiar până la mucenicie. Numai aici cuvântul adevărului devine realitate. Şi doar aici poate apărea nădejdea că încă nu e totul pierdut pentru lumea aflată în agonie. Şi doar în acest sens putem vorbi despre necesitatea toleranţei - atitudinea îngăduitoare a Bisericii faţă de rătăcirile lumii. Despre o astfel de toleranţă, ce e legitimă doar în lumina devotamentului faţă de Crucea lui Hristos.
Nihilismul contemporan în acest sens are nu numai defecte, ci şi calităţi. Acest nihilism nu e necesar să poarte caracter ontologic, adică negarea în sine. Trăim într-o lume unde ontologia, metafizica, fundamentalismul, împreună cu toţi termenii pe care-i conţin - Dumnezeu, adevăr, sens, - se află în criză. Şi trebuie să înţelegem de ce Dumnezeu îngăduie acest lucru. Aceasta înseamnă că noi trebuie să confirmăm autenticitatea valorilor superioare. Aceasta înseamnă că ele au fost prea exterioare, prea superficiale, chiar artificiale pentru mulţi dintre cei ce caută adevărul. Şi noi am putea face asta doar cu preţul jertfirii absolute în pregătirea pentru mucenicie, ce nu poate fi evitată de nimeni dintre cei ce caută adevărul în această lume a răului învingător. Numai în cazul când nu vom face nici un compromis cu răul stăpânitor azi în lume, vom putea deveni capabili să ne rugăm chiar şi pentru cei ce ne ucid. „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu", - zice Hristos. E mai straşnic chiar şi decât moartea. Creştinii vor fi urâţi de toţi oamenii - ceea ce înseamnă de toţi oamenii răi, vicioşi, păcătoşi, păcatul devenind normalitate pentru toţi. Credinţa în Dumnezeul dragostei poate atrage cea mai puternică ură. Lumina Evangheliei va fi pentru ei de nesuferit, fiindcă le va demasca faptele urâte. Lumii, ce zăcea în răutate, îi era duşmănoasă schimbarea propusă de Hristos. Ea îl ura pe Hristos, iar acum toată ura sa o întoarce spre cei ce sunt ai lui Hristos, pentru numele Lui. Suferinţele îndurate de creştini, precum şi faptul că vor fi urâţi de cei mai răi dintre oameni, vor constitui mărturisirea că creştinismul este binele, şi pe mulţi dintre cei ce caută adevărul îi va întoarce la credinţă. Curajul, trezvia şi statornicia lor în faţa încercărilor neîncetate vor confirma că ei cu sfinţenie cred în ceea ce propovăduiesc şi că sunt sprijiniţi de puterea lui Dumnezeu. Nu spre toleranţă - îngăduire a răului şi acceptarea lui indiferentă, - ci spre împotrivire răului chiar până la moarte, sunt chemaţi creştinii. Din dragoste pentru cei ce ne urăsc şi ne ucid, şi pentru mântuirea tuturor celor ce caută mântuirea. Datoria noastră dintotdeauna, şi mai cu seamă în vremurile tulburi, a fost să ne apărăm cu astfel de răbdare, după cuvântul lui Hristos, sufletele noastre încât nimic să nu le poată sminti, slăbi sau pierde. Răbdarea nu este doar capacitatea de a suporta orice, ci şi capacitatea de a schimba toate în măreţie şi slavă a lui Hristos. Ce îi uluia de fiecare dată pe păgâni în vremea prigoanei? Faptul că mucenicii nu mureau posomorâţi, ci mergând la moarte cu bucurie, ca la sărbătoare, ca la Sfânta Liturghie (să ne amintim de mucenicii primilor veacuri şi de noii mucenici - spre exemplu, de Marele Mucenic Vladimir al Kievului, de Cuvioasa Muceniţă cneaghina Elisabeta). Răbdarea e calitatea ce dă omului puteri nu doar să sufere, ci să şi învingă cu biruinţa lui Hristos. „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră" (1 Ioan 5:4).
Orice s-ar întâmpla, cei devotaţi lui Dumnezeu trebuie să reziste până la vărsare de sânge. „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui". Răbdării îi sunt pregătite cununi. Însă drumul spre fericire e întreaga viaţă. Poţi să învingi în multe lupte, dar să pierzi războiul. „Am văzut pe mulţi ce s-au apropiat de limanul mântuirii, şi s-au scufundat", spun Sfinţii Părinţi. Şi chiar ajungând până la porţile cerurilor, alături, poate fi văzută calea spre iad. Doar cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui. „Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci", astfel încât de răbdat până la sfârşit se va putea doar prin dragostea Celui ce până la sfârşit ne-a iubit (Ioan 13:1).
„Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui", însă numai în dragoste. Biserica lui Hristos va rezista, însă numai prin dragoste. Şi chiar dacă mulţi se vor amăgi, oricând vor fi cei ce vor răbda până la sfârşit. Cine suntem noi şi unde ne vom afla la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos?
Protoiereu Alexandru ŞARGUNOV (Rusia) - Discurs
la conferinţa teologică internaţională din Chişinău
„Mărturisirea credinţei: între dragoste şi toleranţă"
Precizare "Toaca": Părintele Alexandru Şargunov nu a participat personal la Conferinţă din cauza bolii, trimiţându-şi în schimb discursul prin poştă.
Vedeţi şi:
- 8 februarie 2010. Conferinţa Teologică Internaţională: „Mărturisirea Credinţei: între Dragoste şi toleranţă."
- ÎPS Vladimir: "Dragostea adevărată nu este anemică, tolerând răul, ci - luptătoare pentru tot ce este adevărat, bun şi frumos."
- Prot. Alexandru ŞARGUNOV: "Dacă pluralism înseamnă egalitatea binelui şi a răului, iar toleranţa - acceptarea acestei egalităţi, în mod normal apare întrebarea: poate oare omul să renunţe la gândire?"